La data de 11 iulie 2024, în dosarul 15962/301/2024/a1.3, Tribunalul București a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale a României (CCR) formulată de mine, în calitate de apărător, și a dispus sesizarea CCR cu privire la neconstituționalitatea prevederilor art. 205 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală (CPP), prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) și (5), art. 21 alin. (1) și (3), respectiv art. 23 alin. (2) și (7) din Constituția României.
Această sesizare abordează problematica lipsei unei sancțiuni procedurale pentru nerespectarea termenului procedural imperativ prevăzut de art. 205 alin. (4) CPP, ceea ce ridică probleme grave din perspectiva principiului legalității, accesului liber la justiție, precum și a respectării dreptului la libertate individuală.
Cadru normativ și obiectul excepției
Dispozițiile legale criticate sunt următoarele:
- Art. 205 alin. (3) CPP: „Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.”
- Art. 205 alin. (4) CPP: „Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare.”
Aceste dispoziții stabilesc un termen procedural pentru soluționarea contestației formulate împotriva măsurilor preventive, însă legislația nu prevede o sancțiune procesuală pentru nerespectarea acestuia, ceea ce generează multiple implicații negative în practică.
În concret, sunt dese situațiile în care contestația inculpatului asupra căruia s-a menținut o măsură preventivă, cum este arestarea preventivă, este soluționată după mai mult de jumătate din perioada pentru care s-a menținut măsura respectivă, de pildă, atunci când contestația împotriva încheierii de menținere a măsurii arestării preventive este soluționată după 20 zile, din cele 30 de zile pentru care a fost menținută.
În practică au fost chiar și cazuri în care deși inculpatul formulase contestație împotriva încheierii de menținere a măsurii arestării preventive, contestația sa a fost soluționată după expirarea duratei măsurii respective, cu inculpatul tot în stare de arest pentru că prima instanță deja procedase la o nouă verificare și pronunțase o altă hotărâre de menținere a măsurii preventive. O astfel de abordare constituie o respectare iluzorie, pur formală a drepturilor persoanelor acuzate, facilitată doar de cadrul legal actual, care nu prevede o sancțiune pentru nerespectarea de către instanțe a unor termene procedurale imperative.
Motive de neconstituționalitate
Termenul prevăzut de art. 204 alin. (5) CPP este un termen imperativ, indiferent de tipul încheierii contestate
În concordanță cu Decizia ICCJ nr. 25/2008 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 159 alin. 8 fraza a II-a din vechiul Cod de procedură penală referitoare la termenul de soluționare a recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale, prin Decizia nr. 275 din 23 aprilie 2019 și Decizia nr. 831 din 12 decembrie 2019, Curtea Constituțională a României a reținut faptul că termenul de 5 zile pentru soluționarea contestației inculpatului împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul procesului penal, prevăzut de art. 204 alin. (4) sau art. 205 alin. (4) CPP este un termen imperativ, nu de recomandare (Decizia Curții Constituționale a României nr. 831 din 12 decembrie 2019, para. 15, 17, Decizia Curții Constituționale a României nr. 275 din 23 aprilie 2019, para. 26).
Deciziile menționate anterior au fost pronunțate în urma unor excepții de neconstituționalitate invocate în cauze ce priveau contestații împotriva unor încheieri de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu arestul la domiciliu, încheieri neexecutorii prin raportare la prevederile art. 204 alin. (3) CPP.
Cu toate acestea, nici dispozițiile art. 205 alin. (4) CPP și nici considerentele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională nu fac diferența între tipul sau obiectul contestației, termenul pentru soluționarea contestației fiind același și având aceeași natură juridică, indiferent că obiectul contestației este o încheiere executorie (precum cea de menținere a măsurii preventive) sau neexecutorie (precum cea de înlocuire a măsurii preventive), prin raportare la dispozițiile art. 205 alin. (3) CPP.
Aceeași opinia a fost împărtășite de către Curtea Constituțională, care prin Decizia nr. 571 din 31 octombrie 2023, sesizată fiind cu o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205 alin. (4) CPP, invocate în cadrul unei contestații împotriva unei încheieri de menținere a măsurii preventive de către judecătorul de cameră preliminară, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate cu argumentul că prin Deciziile 275/2019 și 831/2019 s-a statuat deja că art. 205 alin. (4) CPP reglementează un termen imperativ.
Așadar, orientarea Curții Constituționale este clară, în sensul în care prevederile art. 204 alin. (5) trebuie interpretate în sensul în care reglementează un termen imperativ, indiferent de tipul încheierii contestate (fiind de altfel inadmisibil ca un termen procedural să fie ambivalent – imperativ în cazul încheierilor neexecutorii și de recomandare în cazul celor executorii).
Reglementarea unui termen procedural imperativ, neînsoțit de o sancțiune, precum și interpretarea conform căruia termenul procedural imperativ ar curge de la un moment stabilit discreționar de instanța a cărei hotărâre se contestă sunt contrare art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1), (3), art. 23 alin. (2) și (7) din Constituția României
Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea reține că una dintre garanțiile cele mai puternice pentru asigurarea îndeplinirii actelor procesuale și procedurale potrivit prescripțiilor legii o constituie sancțiunea procesual penală, care constă fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale și procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea condițiilor impuse de norma de procedură. Sancțiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalității procesului penal, enunțat de art.2 din Codul de procedură penală și consfințit prin dispozițiile art.23 alin.(12) din Legea fundamentală, /…/ (para. 26)
Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementa în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.
Pentru adoptarea acestei decizii, Curtea a analizat în ce măsură lipsa sancțiunii nulității absolute pentru încălcarea normelor de competență materială și personală a organului de urmărire penală a constituit o încălcare a principiilor, valorilor şi exigenţelor constituţionale și a decis că prin eliminarea sancțiunii nulității absolute, prin raportate la importanța normelor ocrotite, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituție. (para. 35, 63 din Decizia CCR nr. 302/2017)
Urmând aceeași logică juridică precum cea din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 302/ 2017, se cer a fi analizate (i) importanța drepturilor și libertăților ocrotite prin reglementarea termenului de soluționare a contestației împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care dispune asupra măsurilor preventive, în special atunci când se dispune menținea măsurii preventive (art. 205 alin. (4) și (ii) care sunt consecințele practice ce derivă din lipsa unei sancțiuni procesuale pentru nerespectarea acestui termen.
Termenele prevăzute la art. 205 alin. (1) și (4) au fost reglementate pentru a asigura respectarea dreptului la libertate și siguranță prevăzut de art. 5 alin. (4) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și de art. 23 alin. (2) și (7) din Constituție. În ceea ce privește interpretarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, redăm în continuare următoarele paragrafe:
Articolul 5 § 4 nu obligă statele-părți să instituie două grade de jurisdicție pentru examinarea legalității detenției. Cu toate acestea, odată ce statul adoptă un astfel de sistem, acesta, în principiu, trebuie să ofere aceleași garanții în procedurile de apel sau recurs, precum și în primă instanță (Ilnseher c. Germaniei [MC], § 254; Kučera c. Slovaciei, § 107; Navarra c. Franței, § 28; Toth c. Austriei, § 84).
Odată ce libertatea este pusă în discuție, Curtea aplică criterii mai stricte pentru a stabili dacă statul și-a respectat obligația de examinare a legalității detenției într-un termen scurt (Kadem c. Maltei, §§ 44-45, în care Curtea a considerat excesivă examinarea legalității detenției care a durat 17 zile; și Mamedova c. Rusiei, § 96, în care termenele de examinare în procedurile de apel, printre altele cu o durată de 26 de zile, au fost contrare condiției de „celeritate”).
Prin urmare, dispozițiile art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală, ca de altfel toate celelalte dispoziții legale în baza cărora o persoană ajunge să fie privată de libertate sunt deosebit de importante din perspectiva respectării art. 23 din Constituție, cât și din prisma art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituție referitoare la principiul legalității. Fiind norme juridice care vizează direct libertatea fizică a unei persoane, importanța acestora ar trebui să fie considerată cel puțin egală, dacă nu vădit superioară normelor referitoare la competență materială sau după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală.
Așadar, dacă Curtea Constituțională a României a decis că încălcarea normelor de competență materială sau personală a organului de urmărire penală trebuie sancționată cu nulitatea absolută, în mod obligatoriu o sancțiune cel puțin la fel de eficientă se impune în privința normelor imperative privind termenul de soluționare a contestației împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive de către judecătorul de cameră preliminară.
Consecințele nerespectării prevederilor articolului 205 alin. (4) din Codul de procedură penală nu sunt pur teoretice și sunt extrem de serioase, fiind observate în practica judiciară: contestații soluționate, după 20 de zile din cele 30 pentru care s-a menținut o măsură preventivă ori contestații soluționate după ce judecătorul de cameră preliminară deja a pronunțat o nouă încheiere de menținere a măsurii preventive.
În toate aceste cazuri, respectarea drepturilor prevăzute de art. 23 alin. (2), (7) din Constituție, respectiv art. 5 alin. (4) din CEDO este pur teoretică și iluzorie întrucât soluția dată contestației devine prea puțin eficientă sau uneori, chiar deloc.
Totodată, se ridică problema obiectivității judecătorului contestației, dacă acesta este pus în situația de a invalida o hotărâre ce a fost deja „executată” în totalitate sau în parte, cu consecința privării de libertate a unei persoane (e.g. să admită o contestație împotriva unei încheieri de menținere a arestului preventiv și să constate că inculpatul a fost arestat preventiv în mod nelegal, după 20 de zile din cele 30 de zile aferente măsurii preventive).
De asemenea, în lipsa unui termen imperativ însoțit de o sancțiune, judecătorul contestației este obligat să respingă contestația atunci când între timp, judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond a soluționat un nou dosar de verificare a măsurii preventive, menținând-o. Altminteri, hotărârea pronunțată în contestație ar fi în contradicție cu noua hotărâre a judecătorului instanței de fond, fără a avea aptitudinea procesuală de a o invalida.
Aceleași consecințe sunt generate și de interpretarea neconstituțională prin care se apreciază că termenul de 5 zile de la înregistrarea contestației s-ar calcula de la înregistrarea căii de atac la instanța competentă să soluționeze contestația, nu de la momentul la care inculpatul înregistrează contestația la instanța competentă, care a pronunțat încheierea contestată. Într-o astfel de interpretare, termenul de 5 zile, deși este stipulat în favoarea inculpatului, curge de la un moment care este lăsat la aprecierea discreționară a judecătorului instanței de fond, care de cele mai multe ori transmite dosarul instanței superioare, după ce găsește timpul necesar redactării încheierii. Relevant este însă, că o astfel de interpretare dă naștere soluțiilor întâlnite în practică, precum cele de mai sus, care încalcă drepturile inculpatului prevăzute de Constituție și CEDO.
Față de aceste considerente, apreciem că lipsa unei sancțiuni procedurale pentru încălcarea termenului imperativ prevăzut de art. 205 alin. (4) CPP, precum și interpretarea art. 205 alin. (4) CPP în sensul în care termenul de soluționare a contestației se calculează de la înregistrarea contestației la instanța competentă să soluționeze contestația și nu de la momentul înregistrării contestației de către inculpat, atrage încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1), (3), art. 23 alin. (2) și (7) din Constituția României.
Concluzii și perspective
Admiterea sesizării de către Tribunalul București și trimiterea excepției de neconstituționalitate către CCR reprezintă un pas esențial pentru clarificarea și armonizarea legislației procesual-penale. Este imperios necesar ca textele legale care reglementează măsurile preventive să fie însoțite de sancțiuni procesuale eficiente, pentru a asigura respectarea drepturilor fundamentale și a evita abuzurile de procedură.
Prin decizia pe care o va pronunța, CCR are oportunitatea de a consolida principiile statului de drept și de a proteja efectiv drepturile justițiabililor.
